M-a iubit... dar nu a stiut sa ma sustina

Mi-a spus mereu ca am fost diferita si speciala, iar pentru mine, pot spune ca atunci el a fost acel „altceva”, simteam ca sunt intregita, ca am totul si ca nu mai am nevoie de nimic. Cei dn jur ne spuneau „Se vede in privirile voastre cat de mult va iubiti, sunteti un exemplu pentru ceilalti”, dar nu a fost asa.

I-am pus de la inceput totul pe tava, i-am spus ca sunt dornica sa-i ofer totul, dar vreau sa primesc la fel de mult inapoi pentru ca experientele anterioare ma invatasera sa nu ma multumesc doar cu jumatati de masura. Aveam si voi avea visuri mari si e nevoie de un om cu capul pe umeri care sa ma inteleaga si sa ma respecte. Nu i-am cerut nimic altceva decat sa ma asculte si sa ma sustina. Uneori ma indoiam de dorintele mele, de visele mele, din acest motiv la-m rugat sa-mi promita ca va fi mereu acolo, asteptandu-ma si ajutandu-ma cand voi cadea.

Mereu mi-am dorit sa fiu independenta, niciodata nu mi-a suras ideea de a fi subjugata, de a depinde de cineva, mereu mi-am incercat limitele , dar el imi spunea ca ceea ce-mi doresc se regaseste doar in basme, el  isi dorea o fericire stabila, nu una iluzorie. Prima data m-am suparat, mi se parea ca-mi refuza un drept si am continuat sa-i aduc argumente... dar el spunea ca sunt egoista si ma gandeam doar la propriile mele dorinte si nimic mai mult,

Poate ca sunt egoista ce se gandeste doar la indeplinirea propriilor sale vise, dar am limitele mele bine definite . Am dorinte prestabilite inca din copilarie, mereu mi-am jurat ca imi voi realiza dorintele, excluzand tipicul „Nu pot”.  

 Initial m-am simtit ranita, pusa la colt de el, dar apoi am inteles ca el nu poate, el nu e omul care sa-mi ofere acel final fericit dupa care tanjesc atat de mult.

Eu nu voiam si nu-mi doresc mediocritatea. Vreau sa devin cineva, sa muncesc in locul in care mi-l voi alege, sa fac ceea ce-mi place.

Dar nu m-am resemnat dorintelor sale. Nu am plans, nu am aruncat cu acuzatii. Mi-am dat seama ca lui ii placea mai mult de mine asa cum ma comportam atunci. Din acest motiv mi-am purtat masca de resemnare, am facut acest lucru doar de dragul sau. Il iubeam, era un copil naiv. Avea impresia ca suntem fericiti impreuna.

In momentul in care el a refuzat sa creada in mine, eu am refuzat sa mai cred in noi. Am luptat indeajuns, dar am obosit sa ma prefac si am ales sa plec. M-a implorat sa raman, cautand tot felul de solutii, dar mi-am dat seama ca iubirea lui pentru mine se transformase in obsesie. Nu mai era barbatul de care ma indragostisem cu mult timp in urma. In fata mea statea un strain cuprins de disperare. Disperare ce m-a ingrozit, m-a socat in cel mai cumplit mod posibil.

Nu-l mai cunosteam.