M-a iubit... dar nu a stiut sa ma sustina
Mi-a spus mereu ca
am fost diferita si speciala, iar pentru mine, pot spune ca atunci el a fost acel
„altceva”, simteam ca sunt intregita, ca am totul si ca nu mai am nevoie de
nimic. Cei dn jur ne spuneau „Se vede in privirile voastre cat de mult va
iubiti, sunteti un exemplu pentru ceilalti”, dar nu a fost asa.
I-am pus de la
inceput totul pe tava, i-am spus ca sunt dornica sa-i ofer totul, dar vreau sa
primesc la fel de mult inapoi pentru ca experientele anterioare ma invatasera
sa nu ma multumesc doar cu jumatati de masura. Aveam si voi avea visuri mari si
e nevoie de un om cu capul pe umeri care sa ma inteleaga si sa ma respecte. Nu
i-am cerut nimic altceva decat sa ma asculte si sa ma sustina. Uneori ma
indoiam de dorintele mele, de visele mele, din acest motiv la-m rugat sa-mi
promita ca va fi mereu acolo, asteptandu-ma si ajutandu-ma cand voi cadea.
Mereu mi-am dorit
sa fiu independenta, niciodata nu mi-a suras ideea de a fi subjugata, de a
depinde de cineva, mereu mi-am incercat limitele , dar el imi spunea ca ceea
ce-mi doresc se regaseste doar in basme, el
isi dorea o fericire stabila, nu una iluzorie. Prima data m-am suparat,
mi se parea ca-mi refuza un drept si am continuat sa-i aduc argumente... dar el
spunea ca sunt egoista si ma gandeam doar la propriile mele dorinte si nimic
mai mult,
Poate ca sunt
egoista ce se gandeste doar la indeplinirea propriilor sale vise, dar am
limitele mele bine definite . Am dorinte prestabilite inca din copilarie, mereu
mi-am jurat ca imi voi realiza dorintele, excluzand tipicul „Nu pot”.
Initial m-am simtit ranita, pusa la colt de
el, dar apoi am inteles ca el nu poate, el nu e omul care sa-mi ofere acel
final fericit dupa care tanjesc atat de mult.
Eu nu voiam si
nu-mi doresc mediocritatea. Vreau sa devin cineva, sa muncesc in locul in care
mi-l voi alege, sa fac ceea ce-mi place.
Dar nu m-am
resemnat dorintelor sale. Nu am plans, nu am aruncat cu acuzatii. Mi-am dat
seama ca lui ii placea mai mult de mine asa cum ma comportam atunci. Din acest
motiv mi-am purtat masca de resemnare, am facut acest lucru doar de dragul sau.
Il iubeam, era un copil naiv. Avea impresia ca suntem fericiti impreuna.
In momentul in
care el a refuzat sa creada in mine, eu am refuzat sa mai cred in noi. Am
luptat indeajuns, dar am obosit sa ma prefac si am ales sa plec. M-a implorat
sa raman, cautand tot felul de solutii, dar mi-am dat seama ca iubirea lui
pentru mine se transformase in obsesie. Nu mai era barbatul de care ma
indragostisem cu mult timp in urma. In fata mea statea un strain cuprins de
disperare. Disperare ce m-a ingrozit, m-a socat in cel mai cumplit mod posibil.
Nu-l mai
cunosteam.
Comentarii
Trimiteți un comentariu