Anumite zile

Sunt anumite zile in care nu sunt altceva, decat un morman de carne si oase puse la un loc, ca o marioneta goala, fara suflet. Astazi am fost peste tot, dar fara sa fiu acolo, am ratacit intr-o stare cumplita de letargie. Sunt doar o debara, o magazine plina de amintiri, de ganduri si intrebari carora incerc sa le raspund, dar sunt sleita de puteri. Pun intrebari fara raspuns si sunt lucruri care ma pun serios pe ganduri. Sunt zile cand pur si simplu simt ca nu exist, cand nu mai simt nimic.

Oricat de fericita as incerca sa fiu, sunt sute de indoieli care provin din trecut si se revarsa asupra prezentului si al viitorului. Ma simt pierdura, nu mai stiu cine sunt. Acum zambesc pentru ca mai apoi sa izbucnesc in lacrimi. Am fost fericita, candva, ca pentru mai apoi sa ma simt sleita de puteri.
Cand am fost eu insami, atunci a durut cel mai mult. Mi-am dorit sa fiu altcumva, sa le fac pe plac celor din jurul meu, sa functionez bine alaturi de el. As vrea sa-l fac fericit, dar nu ii pot oferi nimic, nu sunt ca celelalte fete. Nu sunt eleganta, nu sunt stapana pe mine. Ma pierd usor, ma balbai si rosesc, atunci cand imi scot masca si il as sa ma cunoasca, dar imi e teama, imi e teama de mine, imi e teama de el, imi e teama de cei din jurul meu. Am inabusit ceea ce simteam si am tacut atunci cand cuvintele cereau raspunsuri incommode, secrete.
A durut sa ma ofer cuiva, sa-i ofer sufletul meu pe tava, dar am oferir, am dat si am tot dat pana ce nu a mai ramas nimic. M-am mulat mereu dupa oamenii din jurul meu, sfarsind prin a fi cel mai rau, cel ma crud agresor al propriei mele inimi. I-am ajustat mereu ritumul dupa oamenii ce au fost langa mine, din acest motiv, astazi nu ma mai recunosc. Nu stiu cate masti va mai trebui sa schimb in fata lumii, pentru a-i face pe ceilalti fericit. De cate ori sa ma automutilez, renegand parti din ceea ce sunt?