Eu, cea din spatele scrierilor

Bună, eu sunt autoarea acestui blog... dacă îl pot denumi astfel. Am decis să mă prezint puțin, dar nu în modul tradițional, cu nume, prenume, ani, studii și așa mai departe. Nu, voi vorbi doar puțin despre mine.

Mai întâi de toate haideți să vă povestesc cu a luat naștere această pagină. Apropo, în interiorul cuvintelor, mă dresez cârcotașilor, se poate folosi atât î cât și â. Deci, vă rog să nu comentați pe seama acestui lucru căci altfel vă duc la cunoștință lucrările ce atestă acest fapt. Bun, după mica lămurire cu privire la corectitudinea gramaticală, eu zic să trec la subiect.

De ce? Cum a apărut acest ”blog”?

Este o poveste cu non-sens. Pagina a apărut pur și simplu in joacă. Eram elevă in liceu, aveam undeva la 15/ 16 ani, dacă nu mă inșel și era moda aceea cu blogg-urile. Peste tot vedeai oameni care se apucaseră să își facă blog. (Nu sunt o blogăriță, nici pe departe nu mă considet așa ceva.) Indiferet dacă scriau sau puneau poze, lumea avea blog și era cineva. Trebuie să recunosc faptul că era un fel de ”fiță” a momentului. Ce mă mai bucuram când intram la statistică (numarul de vizualizări) și vedeam acolo, că totuși exista cineva care se uita peste ceea ce scriam. Totuși trebuie să recunosc că cea mai vizionată postare a fost cea cu ”Simbolul strănutului”, ceea ce mă face să cred că suntem un popor foarte superstițios. Oricum, revenind la oile noastre (mereu mi-am dorit să folosesc expresia aceasta), după cum puteți observa nu păstrez un ton ”solemn” în această scriere. Nu o fac pentru că nu mă pricep la tonuri solemne și nasuri cu varful in sus. Sunt scundă, ridic mereu capul ca să văd ce se întâmplă în jurul meu, dar acum sunt frumos așezată la birou... și fiind doar eu cu pagina word îmi permit să scriu/ vorbesc și să mă comport în mod natural. Cum spuneam anterior, blogul a apărut așa peste noapte și am continuat să scriu atunci când îmi aduceam aminte. Adesea l-am folosit pe post de jurnal, dar nu puteam scrie chiar orice pentru că totuși viața mea privată nu e prea palpitantă și întâi de toate este PRIVATĂ, așa că mă privește. Dar era un bun prieten când aveam nevoie să îmi vărs nervii și supărările. Așa că, am început încet, încet să scriu, acum dacă mă uit la ce scriam mă amuz copios pentru că îmi dau seama ce fel de copil ”dramatic” eram.

Cine sunt eu?

Sunt o persoană, simplă. Am fost copilă, adolescentă... iar acum sunt femeie. Poate nu arăt precum o femei matură dar uneori mă simt mai rău decât o bunică (privind noua generație). Nu arăt ca un adult din cauza astepctului meu, dacă mă vede cineva pe stradă... ei bine crede că am în jur la 15-16 ani. Mult mai tânără decât sunt de fapt. Nu mă supăr... poate la 60 de ani voi arăta de 40, cine știe.

Sunt o fire introvertită, antisocială cum îmi mai spun unele persoane și care a încetat de mult să-și mai imagineze viitorul. Nu cred în ”Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!”, am încetat să mai visez și să mai sper la miracolul Divin și am încetat de foarte mult timp să mai am încredere în oameni. Mă tem de șerpi, de întuneric, de izolare (chiar dacă uneori simt nevoia de a fi singură, doar eu și gândurile mele) sunt claustrofobă și mă tem de oameni, de asta evit să mă atașez de cineva. Am oboceiul de a fi rece și antipatică cu cei din jurul meu. Nu cred in colecționarea oamenilor pe facebook, pentru ca acea rubrică nu ar trebui să se numească ”PRIETENI” ci ”PERSOANE PE CARE LE ȘTIU/ CUNOSC”. Cred că prietenii sunt aceia care îți zic fără ocolișuri că arăți fix ca un cerșetor uneori, că acea rochie care îți place mult, pe tine arată ca pe gardul primăriei și așa mai departe.

Un alt aspect important al viții mele este trecutul. Sunt oarecum, puternic ancorată în trecut, pentru că acolo sunt amintirile mele concrete... sunt prezente atât amintiri plăcute pe care aș vrea să le retrăiesc, dar și amintiri care îmi rup sufletul în mii de bucăți, ori de câte ori ies la iveală. Sunt de un sceptism incredibil, mai rău ca Toma Necredinciosul, iar atunci când m-ai rănit (sună dramatic) te iert foarte greu și îmi pui toată încrederea la îndoială, la încercare. Sunt exact tipul acela de femeie, de persoană afuristă care iartă, uneori, dar nu uită niciodată. Poate că nu îmi mai amintesc ce s-a întâmplat ieri la un curs, sau într-o pauză, dar îmi aduc perfect aminte ce s-a întamplat în iunie la festivalul luminii. Iar tehnica de a readuce în prezent și de a scoate ochii cu greșelile făcute, o stăpânesc de minune.

Îmi place să fiu rea, să fiu o scorpie cu cei pe care nu-i suport. Oricum, în mintea mea e ceva reciproc și pe mine mă distrează. Dar știu să fiu și bună cu cei care merită să-mi cunoască și această latură. Nu văd viața numai în roz și în culori pastelate. Viața mea, adesea este in alb și negru, uneori se mai întâlnesc și nuanțe de gri, dar foarte rar. La mine sunt extremele, ori îmi merge bine, ori îmi fuge pământul de sub picioare.

Am spus că sunt geloasă și posesivă? Dacă am spus mai sus, ei bine atunci mă voi repeta. Sunt GELOASĂ și al naibii de POSESIVĂ. Ce este al meu, al meu rămâne, punct. Bine, nu chiar punct, mai sunt și îngăduitoare uneori. Dar când radarul meu de femeie depistează anumite anomalii maligne la orizont, ei bine... intră în acțiune rău de tot. Iar atunci se dezlănțuie CUTIA PANDOREI.

Am fixații, am obsesii, am mici placeri vinovate, am hobby-urile mele, am pasiunile mele la cere nu ași renunța nici când pentru că ele mă fac ceea ce sunt eu. Ele mi-au conturat personalitatea aceasta, cu atâtea nuanțe, încât uneori mă mai minunez și eu.

Sunt un om normal, care a făcut un blog fără să își dea seama. Un om care pe parcursul anilor a început să se aprecieze, să zambească atunci când este cazul, să se maturizeze și să se considere frumoasă. Un om care înainte de a pleca din casă, a învățat să se uite în oglindă, să-și zâmbească și să își dorească ceva mai bun.

Acest om sunt eu.

Poate îți semăn puțin.

Mă refer la tine, cel care tocmai ai ajuns la ultimul cuvant al postării mele.