Inchide ochii si priveste in intuneric.

 

Acesta era sfatul tatalui meu pe vremea cand eram copil si nu puteam sa dorm. Sigur, n-ar vrea sa-i urmez sfatul acum, dar nu-mi pasa, mi-am pus in gand sa fac asa. Privesc intunericul nesfarsit care se intinde indaratul pleoapelor mele inchise. Desi sunt intinsa pe jos, simt ca sunt in cel mai inalt punct in care m-as putea afla; ma tin de o stea pe cerul noptii penduland deasupra unui gl negru si rece. Arunc o ultima privire degetelr mele care tin strans steaua luminoasa si ma desprind. Cad, ma prabusesc, apoi plutesc, api iarasi cad, astept sa ating taramul vietii mele.

Acum stiu, asa cum stiam si cand eram mica si ma luptam cu  smnul, ca dincolo de ecranul subtire al pleoapelor inchise se alfa cularea. Ma tachineaza, prvocandu-ma sa deschid ochii, sa-mi piara somnul. Sclipiri de rosu si aramiu, galben si alb imi clreaza intunericul. Refuz sa deschid ochii. Ma razvratesc si strang pleoapele mai tare, pentru a bloca orice fir de lumina, care nu ar face altceva decat sa-ti distruga atentia si sa te tina treaz – un semn ca aclo este viata.

“Multumesc pentru amintiri” – Cecelia Ahren