Resemnare

Cred ca si renuntarile au o umbra de curaj in ele.  Iti trebuie mult curaj pentru a accepta ca porti o lupta care nu-i pentru tine, ca esti prea mic pentru o provocare atat de mare. Adesea se intampla uneori ca lucruile bune sa vina tocmai atunci cand nu te zbati cu atata inversunare pentru ele. Totusi renuntarile mai poarta inca ceva in ele, gustul amar al resemnarii.

De multe ori am continuat lupte pierdute din start. Am ramas acolo, pe acel camp de batalie, pana am fost sigura ca nu a mai ramas nimic de salvat. “Esti curajoasa”- asa imi spuneau unii, cand defapt eu nu stiam cum sa fug mai repede si sa plec din fata celorlalti pentru a putea plange fara a fi vazuta. Poate ca era o dovada de lasitate sa fug, de aceea ramaneam mereu incercand cu neputinta sa lupt, sa-mi tin capul sus si preferam sa lupt pana nu mai ramanea nimic in jurul meu. Dar, atunci cand totul e distrus nu mai poti lupta. Nu mai ai pentru ce. Trebuie sa ditrugi totul, sa sfarami orice vis, sa trasformi amintirile in praf, trebuie sa ti se scurga printre degete sentimentele, sa nu te mai poti agata de ele. Trebuie sa demolezi case, sa darami poduri pana vei ajunge sa dormi printre ruine, sub cerul liber.
Pe buna dreptate, Octavian Paler spunea ca nu stim sa ne despartim niciodata la timp, ca reusim mereu sa transformam tot ce ne-a legat vreodata de o persoana in amintiri murdare si dureroase. Transformam totul intr-un hoit care miroase urat. Dar as vrea sa-l intreb si eu pe el, cand stim ca e timpul sa facem acest pas? Cand sa lasam totul in urma fara a simti vreun regret?  L-as ruga sa ma invete sa dau totul uitari, cum sa plec catre alte destinatii fara a mai privi in urma. Cum sa ma consoleze un “Ai facut tot ce puteai face”, cand eu stiu ca nu am facut asta?
Mereu m-a macinat gandul ca victoria poate fi la un pas distanta, ca inca nu am facut acel pas. Poate ca doar atat ma mai desparte de visul meu, poate ca daca mai incerc o data, poate daca mai rezist inca putin, o sa-mi indeplinesc dorinta. Poate ca fericirea e aproape de mine.
Totusi, acest “Poate” ne va ucide intr-o zi.
Cum de am ajuns sa traim sub cuvantul “poate”?
De cand acest “Poate o sa fiu fericit/a” a devenit pentru noi o optiune?