Oamenii sunt chinuiţi de nelinişti, de
îndoieli, de întrebări fără răspuns. Pentru oricine realitatea poate fi şi
altfel, adevărul poate fi altul. Toate aceste îndoieli sunt ca microbii din
organism, care pot lupta cu cei care îi atacă din afară.
În ce mă priveşte, când apune soarele mă
gândesc: A mai trecut o zi. Încă o zi în care n-am făcut nimic. Iar când răsare
soarele, nu ştiu încotro să apuc, pe ce drum trebuie să merg, unde vreau să ajung.
Eram sigură că fericirea există undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Că
într-o zi voi pune mâna pe ea, aşa cum pui mâna pe o ceaşcă sau pe scoarţa unui
copac. Că dragostea este supremul miracol...Nu ştiu ce mă împiedică să fac un pas mai departe, nu ştiu ce m-a tras tot timpul înapoi şi ce-mi dă acum tracul, panica asta. S-ar zice că pânza de păianjen s-a întins şi s-a tot întins până aici. Dar mai departe nu e la fel?!... Păianjenul ţese harnic, ar putea să mă înghită, dar se joacă cu mine. După cum vezi, am vrut să fug, să scap din plasa lui, dar iată-mă prinsă în plasă.
Cella Serghi
Comentarii
Trimiteți un comentariu