Ecoul memoriei

 

Ar trebui sa ma ridic si sa scot din priza telefonul din salon, din bucatarie si de aici, din camera, sa intrerup orice legatura. Mi-ar placea sa sune. Poate ca mi-am pierdut judecata sau poate am febra sau poate mi-ar placea sa stiu cine se gandeste la mine la ora asta din noapte. Cine isi pierde timpul tastand zece butoane pentru mine? Cine si unde se afla? Poate ca si el e singur. Poate ca e cine cuprins de nostalgie, de disperare. Vreau sa las creierul alb, glo, sa nu ma gandesc la nimic si sa ma cufund in atmosfera sufocanta a dormitorului, sa incerc sa dorm. Dar murmurul memoriei nu ma lasa in pace, iau la rand chipurile oamenilor pentru a le atribui un glas, pentru a gasi infatisarea potrivita acestei voci sedimentare in mod fatal pe retina.
E noapte in continuare, mereu noapte. Aud voci care patrund prin peretii permeabili, in apartamentul de alaturi sau in cel de dedesubt, pasi pe acoperis, nu, este suieratul paletelor ventilatorului care fac ecou atunci cand se rotesc, nu stiu. Capul imi fierbe in aceasta luna, e ca si cum ar rabufni alta furtuna, ar trebui sa ploua, o sa ploua, ploua, aud ropotul ploii, dar nu sunt in stare sa ghicesc daca se aproprie sau daca se indeparteaza. Inchid fereastra pentru a amortiza bubuitul tunelor si fulgerelor care se descarca aupra pamantului de parca ar fi sfarsitul lumii si bolta cerului ar fi pe cale sa se sparga in mii de bucati, pentru ca apoi sa se abata asupra capetelor noatre cu tot vuietul si toata spaima distantei nemarginite; ne face sa tremuram.