Viata, un montagne russe
Astazi, cred ca am facut o fapta buna, nu stiu, asa simt.
Ca-n fiecare dimineata din cele cinci zile de scoala ies
din bloc cu castile in urechi si pornesc la drum, totusi azi am acompaniat o
bunicuta pana in fata bisericii. Din cate am inteles din spusele ei a fost
profesoara. Este
o batranica foarte simpatica si fragila, ti-e teama sa o strangi prea tare de
bart ca-ti imaginezi ca un os de-al ei se poate sfarama oricand. Nu m-a
deranjat ca mi-am pierdut cateva minute mergand cu ea in liniste si ascultand
ceea ce-mi povestea. Totusi, unde vreau sa bat cu asta. Aceasta doamna respectabila a fost tanara candva si in forma, iar acum la batranete este, este fragila. Datorita acestei intamplari m-am gandit toata ziua la mamaia, bunica mea de pe mama. Ii revedeam chipul mereu, cu ochii ei albastrii senini.
Chiar daca am vazut-o cu o zi in urma mi-e dor de ea si am realizat ca o viata poate sa se termine cat ai clipi din ochi si ca noi fiintele umane suntem precum niste musculite care, atunci cand ajung la o anumita varsta unii rad pe seama lor. Daca unele persoane, daca le pot denumi astefel, si-ar da seama si s-ar uita mai intai intr-o oglinda ar putea observa ca persoana aceea, batrana, din fata lor are o intreaga poveste in spate iar ei, tinerii acestia pe langa ei sunt niste nulitati deoarece nu au realizari, nu au tot trecutul acela pe care acestea persoane il poarta cu ei.
Cred ca datorita acestei femei am inceput sa vad viata mea cu alti ochi si-mi dau seama ca trebuie sa traim fiecare moment din plin caci nu se stie ce se poate intampla in aceasta scurta durata de timp numita viata.
Comentarii
Trimiteți un comentariu