Cartea Mironei

-Îl iubești? mă întreabă un demon…

-Da, îi răspund vrăjită, într-un zâmbet în care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag…
-Nu mai ai ochi?
-Ba da, dar îl văd doar pe el;
-Și îți ajunge?
-Da, îmi ajunge…
-Și cu ce vezi cerul, copacii?
-Cu ochii lui!
-Și cu ce simți zăpada, cum știi cât de proaspătă e și de rece?
-Cu mâna lui.
-Și când ți-e sete, ce faci?
-Îl sărut!
-Și când vrei să-ți înmoi buzele în apa limpede, bună?…
-Apa o simt cu buzele lui.
-Nu-ți place să pășești singură, să simți asfaltul elastic, viu sub pașii tăi?
-Îi simt umărul alături și, lipită toată de el, mă simt legănată de arcurile pașilor lui.
-Dar oamenii de pe stradă?
-Cărăbușii aceia mari? Umbrele care trec pe lângă noi? El spune că vor să-mi facă rău, să mă feresc…
-Și tu ce crezi?
-Mie mi se pare ca sunt un fel de năstrușnice, grotești, nefolositoare păpuși. Nu le pricep deloc rostul. El crede că-i văd și mă ceartă. Se ostenește, vorbește, se înfurie sălbatic. E prost. Nu știe că-l văd numai și numai pe el.
-Dar bine, de ce?
-Fiindcă mi-e drag.
-De ce ți-e drag tocmai de el?
-Așa s-a întâmplat. Într-o zi, nu știu cum, parcă s-a răspândit în ființa mea întreagă o mireasmă îmbătătoare și dulce. Un nume a început să mi se plimbe în minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu știu ce s-a întâmplat, poate că știe el. El știe tot…
-Și tu ce știi?
-Îl iubesc.
-Și toată ziua ce faci?
-Îl aștept.
-Și când vine?
-Mă odihnesc în brațele lui.
-Ești atât de obosită?
-Da, e chinuitor, istovitor să aștepți!
-Atunci esti nefericită.
-Nu, fiindcă vine.

Cella Serghi