Ce-aș fi eu fără tine? Guillaume Musso

 

<<Inima Gabriellei este sfasiata intre doua feluri de iubire. Cea pentru tatal ei si cea pentru Martin, barbatul de care s-a indragostit candva. Primul este un politist pasionat de meseria lui, celalat este un hor celebru. Insa amandoi au disparut cu cinsprezece ani in urma, intr-o buna zi, la aceeasi ora, tatal ratacitor si iubitul ramas pe un alt continent reapar, in chip straniu in viata ei. Curand Gabrielle isi da seam aca cei doi dunt prinsi intr-o cursa mortala. Destinele lor nu pot fi separate, pe cine sa salveze si pe cine sa piarda?>>

Trei suflete, trei destine, o singură scăpare – atunci când rolurile se inversează și granița dintre bine și rău se estompează, rămâne realitatea cu metehnele sale.

”Și atunci am intrat amândoi/ În vârtejul vieții,/ Am continuat să ne învârtim/ Amândoi înlănțuiți ” , aceste versuri ale unei melodii franțuzești sunt motto-ul unuia dintre capitolele romanului Ce-aș fi eu fără tine? , însă cred că surprind cel mai bine atmosfera narațiunii și spiritul celor trei personaje ale căror iubiri sunt înlănțuite. O poveste plină de efervescență al cărei început insolit se continua în moduri din ce în ce mai neașteptate și care depășește imaginația, aducând în sfera unui roman de dragoste, acțiunea și imposibilul devenit posibil al realismului magic.
Martin, polițistul al cărei inimi fusese spulberată de o tânără într-o scurtă aventură de vară, Gabrielle, tânăra aparent insensibilă, Archibald, un meșteșugar al furtului de opere de artă – trei personaje diferite, care sunt prinse într-un joc de-a șoarecele și pisica atunci când Martin se dovedește a fi cel care trebuie să îl prindă pe Archibald, iar Archibald pare să aibă o legătură stranie cu Gabrielle, o rană încă supurândă pentru polițistul înverșunat. Deși ar fi putut fi cazul tipic de romantism ușor, cu toate scenele previzibile, Ce-aș fi eu fără tine? m-a surprins în repetate rânduri, pentru că, deși reușeam să intuiesc o secvență, următoarea mă lăsa cu sufletul la gură, în speranța că voi reuși să ghicesc mai mult, speranță dejucată cu măiestrie de scriitor.
De asemenea, m-am delectat cu scriitura aproape lirică în ceea ce privea conturarea personajelor, a psihologiei lor, în special a sentimentelor și a justificărilor acestora, care contrasta puternic cu dialogurile aspre și derularea ”pe repede înainte” a acțiunii de roman polițist. Situații extreme, gesturi necugetate, dar și momente de filosofare asupra esențelor existenței, la care se adaugă referințele ”critice” de high culture și popular culture dintre care amintim picturile lui Van Gogh sau Kandinsky, muzica rock sau serialele de televiziune gen ”Grey’s Anatomy”, Guillaume Musso s-a gândit la toate. Iar acest cocktail face din acest roman, genul pe care nu îl poți lăsa din mână, promițând că mai citești doar câteva pagini și te apuci de ”treabă”.
Nici structura romanului nu uită de spiritul romanțat al scriiturii, fiecare capitol stând sub marca unui motto cu subînțeles și a unui titlu cu multe trimiteri către acțiunea potențială, tocmai pentru a menține starea de alertă a cititorului, însă toate fiind desprinse din sfera erosului. Toate personajele care apar în roman, de altfel, aduc aminte de eroii romantici cu sufletul damnat către neliniști metafizice, ducându-și viețile la granița dintre nebunie și genialitate, aceștia fiind puși în contexte din toate sferele pasiunii și ale răzvrătirii. Și pentru a nu lăsa nici finalul mai prejos, avem de-a face și cu o punere în scenă unde imaginația lui Guillaume Musso și-a făcut de cap, creând metafore peste metafore pentru viața de după moarte. La ce face trimitere însă vă las să descoperiți singuri, spunându-vă doar că merită citit, fie și ca simplu exercițiu al fantazării.
Ce-aș fi eu fără tine? are toate ingredientele unui roman care să te bucure și să te întristeze în același timp, lăsându-te cu zâmbetul pe buze și melancolie în priviri.