Rememorare

Azi am vorbi cu tine.
Pur si simplu am vrut sa te mai aud o data, sa-ti aud timbrul vocal ce-mi soptea candva, inainte sa adorm, acel dulce “Te iubesc!”.
Ma tii minte? Te sunam si adormeam cu telefonul langa mine ascultandu-te, ascultand povestirile tale despre cum ti-ai petrecut ziua.
Stii, m-ai intebat azi daca-ti duc lipsa. Mai tii minte ce ti-am raspuns? Eu stiu, pentru ca a fost o minciuna, am zis ca te-am uitat. Defapt am incercat si mereu incerc sa te uit, dar tu esti undeva acolo, intr-un colt al mintii mele si nu vrei sa pleci. Defapt, cred ca niciodata nu vei pleca, niciodata nu te vei satura din bantuirea ta asupra fapturii mele.
Dar nici eu nu incerc cu adevarat sa te uit. N-ar fi trebuit sa vorbesc cu tine caci stiam ca ma voi simti asa, dar din cate se pare, esti o placere sadica de-a mea.
“Imi duci lipsa?”
Cum sa nu-ti duc lipsa cand esti atat de aproape de mine, dar totusi atat de departe.
Cum sa nu-ti duc lipsa cand ma gandesc ce faci in cest moment.
Cum sa nu-ti duc lipsa cand imi revin in minte acele imagini ale noastre.
Mai tii minte primul sarut? Primul sarut al nostru dar si primul meu sarut. Era un sarut la miezul noptii, ningea cu fulgi mari si lumina felinarului era doar pentru noi. Nu-l pot uita, nici daca as vrea. A fost magic, unic si al meu. Atunci, pentru cateva moment am simtit ca erai al meu si eu a ta. Suna siropos si stiu ca nu-mi sta in fire sa fiu asa, dar asa a fost.
E prostesc sa ma bucur pentru ceea ce mi-ai zis azi. E asa de infantil sa simt asta, sa ma bucur pentru ceea ce-ti fac. Dar totusi e asa, ma bucur sa vad ca nu te poti uita in ochii mei fara a regreta ceea ce ai facut. Ma bucur sa vad cu rosesti atunci cand ma vezi. Pari atat de neajutorat. Un copil, asa cum ai fost mereu.
“Eu iti duc dorul in fiecare minut. Imi lipsesti.”